Logo Campionatul Mondial de Fotbal 2014
Campionatul Mondial de Fotbal 2014
Urmăreşte cu noi Campionatul Mondial de Fotbal 2014

Italia în istoria Cupei Mondiale la Fotbal

Participări ale naţionalei Italiei la Campionatul Mondial de Fotbal, înaintea ediţiei găzduite de Brazilia în 2014


Articol scris de Florin Codreanu
6 iunie 2014

Italia, campioană mondială în 1998

Italia, campioană mondială în 1998

Una dintre „reginele” Cupei Mondiale, „Squadra Azzurra” este a doua cea mai titrata echipă naţională din istorie, după Brazilia. Cu patru titluri mondiale cucerite în 1934, 1938, 1982 şi 2006, cu alte două finale jucate în 1970 şi 1994, dar şi cu un loc trei obţinut în 1990 şi un loc patru în 1978, Italia a intrat definitiv în istoria fotbalului mare. Italienii, campioni europeni în 1968 şi olimpici în 1936, reprezintă şi în prezent o forţă în fotbalul mondial şi şi-au depus candidatura neoficială pentru un nou titlu mondial în Brazilia 2014.

Primele două participări – primele două titluri mondiale

„Azzurri” nu au intrat în competiţia de debut din Uruguay, dar au luat startul la primul mondial organizat în Europa în 1934. În calitate de ţară gazdă, Italia a pus mâna pe primul său titlu mondial în finala de pe 10 iunie contra Cehoslovaciei. Condusă de Vittorio Pozzo, naţionala italiană strângea în 1934 jucători de top la acea vreme precum Orsi, Schiavio, Meazza, Monti sau Rosetta, însă misiunea le-a fost facilă doar în prima rundă. După 7-1 cu Statele Unite la Milano (Schiavio trei goluri, Orsi 2, Ferrari şi Meazza), Italia a avut mult de furcă în sferturi contra Spaniei. Meciul iniţial de la Florenta s-a terminat la egalitate 1-1 după 120 de minute, astfel că a fost nevoie de o rejucare, regula loviturilor de departajare nefiind încă valabilă. La rejucare Meazza a marcat golul calificării în semifinale, acolo unde Italia a învins Austria cu 1-0. Singurul gol a fost marcat de „corsarul negru”, Enrique Guaita, un fotbalsit de origine argentiniană. Finala disputată pe 10 iunie împotriva puternicei reprezentative cehoslovace conduse de Karel Petru a fost una extrem de echilibrată. La Roma, în faţa a peste 45.000 de italieni, amfitrionii au fost nevoiţi să revină de la 0-1 şi să ducă meciul în prelungiri. Orsi a egalat în minutul 83 pentru Italia, care în timpul suplimentar s-a impus cu 2-1 după golul marcat de Schiavio, atacantul legendar al Bolognei.

Patru ani mai târziu, Italia a mers în Franţa pentru a-şi apăra titlul mondial cucerit în faţa propriilor suporteri. Având acelaşi selectioner, Vittorio Pozzo, şi cu două nume noi de sonoritate în primul unsprezece (Colaussi şi Piola), Italia a trecut greu în primul meci de la Marsilia de surprinzătoarea echipă a Norvegiei. Ferraris şi Piola în prelungiri au adus victoria campioanei mondiale cu scorul de 2-1. Italienii s-au temut de meciul din sferturi contra ţării gazdă, însă Piola, în zi mare, i-a purtat pe ai săi spre semifinale. Dubla atacantului transferat de Lazio după Cupa Mondială şi golul lui Colaussi au adus o victorie mare Italiei, pe care în semifinale o aştepta puternica naţională braziliană. Acelaşi Colaussi şi Meazza din penalty au adus un avantaj liniştitor italienilor, avantaj tulburat uşor spre final de golul lui Romeu. Italia juca însă a doua finală consecutivă de Cupă Mondială şi era favorită în faţa Ungariei. „Azzurri” şi-au respectat statutul şi au învins echipa lui Karoly Dietz cu 4-2, din nou Colaussi şi Piola cu câte două goluri fiecare făcând diferenţa. Italia devenea a doua oară consecutiv campioană mondială şi işi impunea supremaţia în fotbalul european, spre satisfacţia dictatorului Benito Mussolini.

Fără performanţe notabile până la Mondialul din Mexic ’70

Pentru Italia a urmat o perioadă dificilă. Intrarea în cel de-al Doilea Război Mondial alături de Germania lui Hitler a transformat ţara într-o ţintă pentru „aliaţi”, iar fotbalul n-a mai fost mulţi ani în prim plan. În 1950, la primul mondial post belic, italienii s-au prezentat cu o generaţie nouă şi relativ modestă. Chiar la debut, „azzurri” au capitulat în faţa Suediei, 2-3 la Sao Paolo (goluri Carapellese şi Muccinelli). A urmat succesul cu Paraguay (2-0, Carapellese şi Pandolfini), însă Italia a ratat calificarea în faţa Suediei

În 1954, cu maghiarul Lajos Czeilzler pe bancă, Italia a câştigat în faţa Belgiei cu 4-1 (Pandolfini, Galli, Frignani şi Lorenzi marcatori) dar a pierdut cu Elveţia 1-2. Nevoită să joace play-off cu nationaţa helvetă, Italia s-a recunoscut învinsă cu 1-4 la Basel, golul de onoare fiind reuşit de Nesti. Mai mult, peste patru ani, la mondialul suedez, italienii nici măcar nu s-au calificat.

În Chile 1962, Italia a prins o grupă grea din care n-a reuţit să se califice. După 0-0 cu Germania de Vest şi 0-2 cu Chile, victoria în faţa Elveţiei (3-0 goluri Mora şi Bulgarelli 2) n-a mai contat, iar „squadra azzurra” era eliminată.

Eşecuri usturătoare pentru campioana mondială şi în 1966, când după victoria în faţa chilienilor (2-0 goluri Mazzola şi Barison) au urmat înfrângerile cu Uniunea Sovietica şi Coreea de Nord, ambele cu scorul de 0-1.

Revirimentul din 1970

Noua generaţie adusă de Italia în 1970 la turneul final a produs un uşor reviriment pentru fotbalul din această ţară. Condusă de Ferruccio Valcareggi de pe bancă şi de Giacinto Facchetti din teren, Italia a debutat cu dreptul în faţa Suediei, pe care a învins-o cu 1-0, gol Domenghini. Devenită campioană europeană doi ani mai devreme la turneul final pe care l-a organizat, naţionala Italiei avea un alt calibru. Anvergura oferită de titlul cucerit în 1968 în faţa Iugoslaviei le-a dat italienilor aripi. Au urmat două remize „albe” în grupa de calificare contra Uruguayului şi Israelului, dar Italia mergea mai departe spre sferturi. Aici a avut de înfruntat ţara gazdă, Mexic, iar italienii au făcut spectacol. Conduşi cu 0-1 din minutul 13, „azzurri” au revenit în cărţi în minutul 25 după autogolul lui Guzman. După pauză, Riva de două ori şi Rivera au adus un confortabil 4-1 italienilor care se îndreptau cu paşi repezi spre semifinale.

Semifinale unde au avut nevoie de prelungiri pentru a depaşi puternica Germanie de Vest. A fost 1-1 în timpul regulamentar de joc (gol Boninsegna pentru Italia), însă în prelungiri s-a declanşat spectacolul. Muller a înscris pentru 1-2, însă peste numai patru minute Burgnich a egalat. Riva i-a adus în avantaj pe italieni după 104 minute de joc, dar Muller a egalat în minutul 111. Gianni Rivera a făcut imediat 4-3 cu golul său din minutul 112 şi a adus calificarea italienilor în finala de la Mexico City.

Finală pe care mulţi specialişti o consideră cea mai bună finală făcută vreodată de o campioană mondială. Brazilia a fost pur şi simplu distrugătoare, iar Pele, Gerson, Jairzinho şi Carlos Alberto n-au lasat nicio şansă Italiei, care a răspuns doar prin atacantul lui Inter, Roberto Boninsegna.
Patru ani mai târziu, vicecampioana mondială, era eliminată în faza grupei de Polonia. După 3-1 cu Haiti (Rivera, Benetti şi Anastasi) şi 1-1 cu Argentina, Italia pierdea în faţa Poloniei la Stuttgart (gol Capello în Polonia-Italia 2-1) şi era trimisă acasă.

Alţi 12 ani de glorie pentru fotbalul italian

Între 1978 şi 1990, Italia a reapărut pe harta puterilor mondiale. Titlul de campioană mondială din 1982, locul trei obţinut în 1990 şi locul patru din 1978, plus un loc trei la Europeanul din 1988 şi un loc patru la Europeanul din 1980 au punctat decisiv în palmaresul „personal” al „squadrei azzurra”.

Mondialul din Argentina 1978 a adus la start o echipă aproape perfectă pentru Italia. Aureolată de jocul unor fotbalişti fenomenali precum Paolo Rossi, Bettega, Cabrini, Zoff, Scirea, Gentile, Tardelli sau Antognoni, Italia a fost stopată doar de ghinion. În prima grupă preliminară, deşi n-a avut o misiune facilă, Italia a obţinut trei victorii în trei partide. A fost pentru început un 2-1 contra Franţei, într-un meci arbitrat de Nicolae Rainea. Paolo Rossi şi Zaccarelli au marcat golurile italienilor, care peste patru zile desfiinţau Ungaria, scor 3-1 (Rossi, Bettega şi Benetti). Victoria adusă de Bettega în partida cu Argentina a confirmat statutul italienilor la acel turneu final. În runda a doua, Italia a debutat cu un 0-0 în faţa Germaniei de Vest, dar apoi a învins Austria cu 1-0 prin golul marcat de Paolo Rossi. Înfrangerea în faţa Olandei a fost însă decisivă, 1-2 la Buenos Aires, iar italienilor le rămanea finala mică, în fapt o reeditare a finalei din 70. Şi de această dată a caştigat Brazilia, 2-1, golul italienilor fiind reuşit de Causio.

Mondialul din Spania 1982 a adus însă un nou titlu Italiei şi a sărbatorit o generaţie fantastică a şcolii de fotbal italiene. N-au avut deloc o misiune uşoară în grupa preliminară, calificându-se greu în urma a trei remize: 0-0 cu Polonia , 1-1 cu Peru (gol Conti) şi 1-1 cu Camerun (gol Graziani). În faza a doua a turneului însă, furia italienilor s-a dezlănţuit în faţa forţelor Argentina şi Brazilia. Campioana Mondiala din 1978 a fost prima victimă, iar la Barcelona Italia a învins Argentina cu 2-1 (goluri Tardelli şi Cabrini). Răzbunarea în faţa brazilienilor a purtat numele lui Paolo Rossi. Atacantul a reuşit un hattrick şi şi-a condus echipa spre semifinale, unde a mai reuşit o performanţă: dublă în poarta Poloniei pentru atacantul nascut la Prato şi nimic nu mai părea a putea opri „squadra azzurra” din drumul ei spre al treilea titlu mondial.

Nici măcar puternica reprezentativă a Germaniei de Vest nu i s-a putut opune Italiei în finala de la Madrid, iar Estadio Santiago Bernabeu a proclamat noua campioană mondiala pe 11 iulie 1982: Italia-Germania 3-1 (Paolo Rossi, Tardelli şi Altobelli ). Paolo Rossi a devenit, cu şase goluri, golgeterul turneului final.

Un nou titlu mondial când puţini se mai aşteptau

Între 1986 şi 2006, Italia a reuşit să rămână în topul echipelor cele mai puternice din lume. Deşi a dezamăgit în 1986 când n-a reuşit să-şi apere titlul mondial fiind eliminată în optimi de Franţa, Italia a obţinut un loc trei şi un loc doi la următoarele turnee finale, pentru ca în 2006 să redevina campioana lumii.

În 1990, la ea acasă, Italia aştepta un nou trofeu. Coppa del Mondo Italia ’90 a strâns cele mai bune 24 de echipe din lume, dar la final Germania de Vest a ridicat Cupa Mondială după o finală cu Argentina. Cu o formaţie din care faceau parte Zenga, Baresi, Bergomi, Maldini, Giannini sau Vialli, Italia a trecut fără emoţii de faza grupelor după 1-0 cu Austria (gol Schillaci), 1-0 cu Statele Unite (gol Giannini) şi 2-0 cu Cehoslovacia (goluri Schillaci şi Baggio). Acelaşi Schillaci, golgeterul Cupei Mondiale din Italia, marca în meciul din optimi cu Uruguay (Serena celălalt marcator), iar Italia prindea sferturile de finală în compania unui adversar accesibil, Irlanda. Toto Schillaci şi-a făcut numărul şi în acest meci şi a dus Italia în semifinala de la Napoli contra Argentinei lui Maradona. A fost nevoie de penaltyuri pentru a decide finalista, iar norocul a fost de partea sud americanilor care au profitat de penaltyurile ratate de Donadoni şi Serena şi s-au calificat mai departe.

Tot la penaltyuri avea Italia să piardă titlul mondial patru ani mai târziu. În Statele Unite, Italia condusă de Arrigo Sacchi s-a calificat în extremis din grupa preliminară după 0-1 contra Irlandei, 1-0 contra Norvegiei (gol Dino Baggio) şi 1-1 contra Mexicului (gol Massaro). Cu emoţii au trecut italienii şi de optimi, când au învins revelaţia Nigeria cu 2-1 în prelungiri. Roberto Baggio a marcat de două ori şi si-a condus naţionala spre sferturile de finală.

Acolo o aştepta Spania, însă pentru Italia norocul nu se terminase aici. 2-1 în faţa ibericilor cu gol decisiv marcat de Baggio în minutul 89 (Dino Baggio deschisese scorul), iar drumul Italiei ducea evident către finală. Bulgaria lui Stoitchov nu s-a putut opune şi a cedat duelul direct din semifinale (alte două goluri pentru Baggio), iar „azzurri” se pregăteau de finala de pe 17 iulie contra Braziliei.
Din erou naţional, Baggio a devenit renegat. Meciul cu Brazilia a ajuns la loteria penaltyurilor după 0-0 în timpul regulamentar de joc şi prelungiri. Baresi, Massaro şi în final Roberto Baggio au ratat penaltyurile italienilor, care rămâneau doar vicecampioni mondiali.

Prestaţiile modeste din 1998 şi 2002 păreau a demonstra că Italia se afla într-un con de umbră. În Franta 1998, Italia era eliminată la penaltyuri de Franţa în sferturi, pentru ca la mondialul asiatic Coreea de Sud să trimită acasa Italia încă din optimile de finală.

Şi a venit titlul mondial din 2006, atunci când nimeni nu se aştepta la un succes italian. Victoriile din grupă contra Ghanei 2-0 (Pirlo şi Iaquinta) respectiv Cehiei 2-0 (Materazzi şi Inzaghi) plus egalul cu SUA 1-1 (Gilardino) au purtat Italia spre optimile de finală. Acolo italienii au avut nevoie de un penalty transformat de Totti în ultimul minut al prelungirilor timpului regulamentar pentru a elimina Australia, pentru ca în sferturi să reuşească o prestaţie excelentă în faţa Ucrainei, 3-0 (goluri Zambrotta şi Toni 2).

Probabil cel mai bun meci al italienilor a fost însă semifinala contra Germaniei, ţara gazdă. „Squadra azzurra” a dus meciul în prelungiri, acolo unde Grosso şi Del Piero au adus victoria Italiei în ultimele două minute. Succesul Italiei a fost deplin după finala contra Franţei. Materazzi, fundaşul lui Inter Milano, a fost omul decisiv. A marcat în timpul regulamentar, a contribuit la eliminarea lui Zidane, cel mai bun om al Frantei, şi a transformat unul din cele cinci penaltyuri care au făcut-o pe Italia pentru a patra oară campioană mondială.

Fără victorie la Mondialul African din urmă cu patru ani (1-1 cu Paraguay, 0-0 cu Noua Zeelandă şi 2-3 contra Slovaciei), Italia caută răzbunarea la Mondialul din acest an din Brazilia. Cu Cesare Prandelli pe banca tehnică şi cu Buffon, Pirlo, De Rossi sau Balotelli în teren, şansele Italiei pot creşte de la un meci la altul, aşa cum ne-a obişnuit „squadra azzurra” de-a lungul istoriei sale.


Articol scris de Florin Codreanu
6 iunie 2014

Echipe
» Italia


Articole pe aceeaşi temă
Selecţionerul Prandelli şi preşedintele Abete la conferinţa de presăDemisii la vârf în fotbalul italian după eliminarea de la Campionatul Mondial
Eşecul de la Campionatul Mondial de Fotbal 2014 a avut ca urmări demisiile selecţionerului Prandelli şi preşedintelui federaţiei, Giancarlo Abete.

Italia - Uruguay 0-1Italia – Uruguay 0-1. Diego Godin aduce calificarea pentru sudamericani
Un gol marcat de Diego Godin cu zece minute înainte de final a adus calificarea pentru Uruguay în optimile Campionatului Mondial din Brazilia

Oscar TabarezTabarez: „Italia este favorită, dar Uruguay va da totul”
Selecţionerul Uruguayului, Oscar Tabarez, a discutat despre meciul decisiv cu Italia în cadrul unei conferinţe de presă

Vahid Halilhodzic, AlgeriaPovestea lui Halilhodzic, eroul Algeriei: „Coach Vahid”
Algeria a impresionat la Cupa Mondială din Brazilia 2014, iar meritul cel mai mare îi aparţine selecţionerului de origine bosniacă Vahid Halilhodzic

Mario BalotelliThe Guardian împotriva lui Balotelli: „Mulţumim pentru nimic!”
Presa din Anglia a replicat ironiei lui Mario Balotelli după eşecul Italiei contra naţionalei statului Costa Rica, în grupa D a Campionatului Mondial

Jorge Luis Pinto, Costa RicaSelecţionerul costaricanilor surprinde: „Îi dedic această performanţă lui Jose Mourinho”
Jorge Luis Pinto, selecţionerul care a făcut minuni la Cupa Mondiala din Brazilia cu naţionala statului Costa Rica, i-a dedicat victoria din meciul cu Italia lui Mourinho